Eu mor de tot in nemurire …

 Mi-e dor de cel ce l-am visat să fiu, de lumea de-altădată conturată printre frânghii și pârghii care de care mai efervescente cu posibilitățile. Murit-a gândul meu de atunci și-un altul l-a înlocuit, răpind aroma umbrelor de ieri, a sunetului de vară târzie când mă prindea noaptea prin praf jucându-mă, ori când, cu asumare și conștiinciozitate, creșteam maturitatea din mine, clădind altruism pentru construcția durabilă a speranțelor mele. N-am apucat să le fac pe toate și nici n-am apucat încă să stau să mă gândesc la ce n-am apucat sa fac.

Uneori, blazările, pe lângă faptul că lovesc, produc sadica satisfacție a complezenței, a îndeplinirii unui scop indiferent de mijloace. Lumea-i fascinată de-un putred și perfid joc al imitației, în care nu recunoaștem greșelile, în care bucuriile stau deznădăjduite la cumpăna eșecurilor, cerșind parcă lumină, alunecând cu mână prin iarba proaspătă și vinovată de feeria verdelui ce n-are cum să nu ne facă să-i iertăm uscarea.

Se întâmplă să ne punem așa, dintr-o blagoslovire tâmpă, tot felul de măști austere. Ne naștem pentru a străluci, devenind mai apoi reminisciențele celor ce ne-au iubit, fiind amintirea propriilor noastre amintiri. Vedeți voi, oricât de legați am fi de oameni, de spirite și lucruri, suntem individuali, trădând fără să stăm pe gânduri. Nu ne oprește ceva. Folosim până la saturație, judecăm, murdărim cu nerușinare și apoi, fără să ne pese, dăm la alții, cu tot cu durerile pricinuite.

Nu-s neapărat un puritan. Ba chiar mi-aș permite să spun că m-am deșănțat, în anii mei puțini. Am pândit trecerile altora și le-am furat, am murit și-am înviat în dragoste de multe ori, m-au trădat și i-am iubit din nou, mă mint și mă utilizează ca pe-un bun și-i las, căci lucrul folosit prinde pastișa unor crâncene momente.Dar tare mi se pare, că din oaza de gândire diafană și antică a lumilor ce-mi imprejmuiesc spiritul, nu răsare șiretlic, ci pierdere. 

Cu fața acoperită de privirile altora, cu fiecare tresărire vizibilă, imortalizez deplinătatea mea, adăugând, de undeva, umbre, culori, fațete și zâmbete preschimbate în albe treceri. N-as vrea sa pot adulmeca o lume de cuvânt in ochii cerului de primăvara. E trist si zau ca tristetea n-o pot scrie, nici de-as vrea! Chiar, de ce nu putem scrijeli cu litera in creatie, cu vorba in emotie? Poate c-am
recupera din greselile de fabricatie … Sau cum ar fi de ne-am așeza așa, mișelește, la capăt de stradă, slujind rațiunea, și-am ucide limitarea, și-am răpi fericirile lor să le-arătăm pe-ale noastre. Și-am dezmierda cu tăcere, căci nimic nu-i mai sonor și mai strident ca … prostia.

Nu vorbim prea mult? Nu punem prea ușor în fraze ce-ar trebui să simțim mai întâi. Cunoaște, crește și iubește, mori de câteva ori, simte, resimte, suferă, înfometează de dreptate, învață, citește și iubește, și-apoi mai vorbim.

Am scris, că-i de, prozaic și specific moldavilor ajunși la Capitală, o poezie. Muriți în nemurire și apoi stampilați! Mulțumesc!
Eu mor de tot in nemurire
Cum noptile se frâng in soare
Cum stele vor nesat, iubire
Cum toată lumea la un capat moare.

De n-as muri de fiecare data,
S-ar prabusi in aer calatorii.
M-ar nimici-ntr-o colivie moarta
Si s-ar uita la mine trecatorii.

Ai rade înc-o data pentru mine
Tu, vis al morții-eterne de cu zori?
Sa mor ferice si sa vin spre tine
Cununi sa-mi dai si un vesmant de flori. 

Nu plânge nimeni când mă sting
Nici călătorii nu mai au putere
O lume toată de-as putea s-ating
Zadar mi-ar fi pentru durere.

Nu mor din egoism si nu am vina
Că oameni-s destoinici visatori
Că viata ca un vultur zboară lina
Si noi ne ducem dintre muritori.

Eu mor din nou când trec in nemurire
Nu-i zâmbet sau virtute peste tematori
E doar iluzia ca-i simpla fericire
Când pierdem viata unor muritori! / NARCIS AVĂDĂNEI

Picturile ce ilustrează postarea aparțin maestrului IOAN SULEA GORJ, căruia îi mulțumesc pentru inspirație!  

 

LIBERTATE CU AROMA DEMNITĂȚII

Cred uneori că toate construcțiile noastre despre ce înseamnă împăcare cu sine au faze în care nu se mai pune la îndoială liniștea, împlinirea, ci pur și simplu se rezumă totul la libertate. Încătușați în principii, irigăm visele, poate vor prinde și ele niscavai rădăcini.

Estompăm dezamăgirile din noi în tot felul de episoade imaginate. Ori ajungem în dreptul fericirii mimate, ori picăm pe panta negativismului. Dar nu știu cum se face că mijlocul acela ni se pare mult prea plictisitor. Nu oferă soluții, dar oferă corectitudinea de apoi. Aceea la care vei apela când nimic nu-ți va mai aparține.

Trecem prin episoade și momente în care renegăm, cu încrâncenare și egoism, tot ce avem mai prețios în acel punct în viața noastră. Uităm, aruncăm, ba chiar ne vine să ne lepădăm de vreo câteva ori, doar doar asta ne va face să ne simțim liberi, stăpâni pe noi și oarecum capabili de a lua decizii dintr-alea radicale, care au efecte pe termen lung asupra tuturor eroilor din poveste.

Libertatea nu înseamnă puterea de a alege. Nu înseamnă a da cu piciorul fără să lupți și sub nici o formă nu înseamnă resemnare. Se direcționează mai mult către zona sacrificiilor. A fi liber pe deplin înseamnă a fi conștient de tine, fără a tălmăci intrigi pentru cei din jur.

Imaginează-ți o lume a libertinilor care calcă totul în picioare. Zău că ar fi o comedie, dând toți din coate! Personajele ar construi crize, iar eroii înfrânți s-ar victimiza de dragul compătimirii. Nu! Libertatea nu implică compătimire, dar aduce cu ea capătul acela de rațiune pe care-l bagi în buzunar dimineața când pleci să dai piept cu loviturile aprige ale privirilor suspicioase.

Da, da. Știți despre ce vorbesc. Alea care te-ar devora și care, dacă ar fi posibil, te-ar tranșa cu tot cu libertatea ta la purtător. Libertatea are în desaga sa o droaie de mărunțișuri. Unele-s sonore, fac deranj și nu reușesc să strângă deranjul rămas în urma lor. Altele, mai pacifiste, vrând să fraternizeze, se oferă pe sine, nu stau la rând, și aleg întotdeauna varianta cea mai dificilă de înfățișare.

Pe scurt, libertatea noastră poate face scandal, poate epata, se poate victimiza, poate chiar alege să fie încătușată, dar niciodată, o libertate deplină nu lasă urme adânci în urma sa. Se regenerează, se scutură de principii, ia de la fiecare, se coace și apoi merge demn. Libertatea, văzută prin ochii unui abil constructor de vorbe, a unui sinuos și egoist cuvântător de simțăminte, eu, are mereu aroma demnității.

Operăm zi de zi, mai presus decât chirurgii, cu o minuțiozitate dusă la extrem, încât la finalul serilor ni se pare istovitoare toată joaca dată în cinstea vieții noastre, cu propriile instrumente. Inducem analize peste analize, dezamăgiri, dar verticali uităm să fim. Mințim. Rănim. Cu fapte și vorbe.

Nu iubim. Sau iubim până la refuz. Ne credem liberi în toate aceste acțiuni, dar nimeni, nimeni nu își dă seama că libertatea nu-i un principiu. Nu e nici o stare. E doar un joc. Al puterii de a spune nu și da, al nuanțelor, al alegerilor, al renunțării, al demnității.

Gândind la negândite, ajung să mă lovesc de pragul de sus, fără a vrea vreo clipă să mă trezesc! Mă repune în funcțiune luciditatea viselor … Și libertatea! A mea libertatea, ce în prag de toamnă, are o perfecta aromă a demnității ! / NARCIS AVĂDĂNEI