RSS
Imagine

STATUI DE CEARĂ!

Uneori lucrurile în jurul nostru înnebunesc. Am vrea să le prindem, să le tăiem picioarele, să le masacrăm avânturile, dar nu reușim să apucăm niciodată linia de final. Oamenii o iau razna. Dau bir cu fugiții șion suleai se ascund, la capătul răbdării, pentru a nu fi prinși. Le e teamă de confruntări și mai abitir, n-au suficientă putere să strige răspicat, din toți rărunchii, că nimic nu-i ce trebuie să fie, dacă nu-i bine ticluit. În viață se dă din coate puternic!

Se intră prin spate și tot pe-acolo se și iese. Nu din teamă sau din vreo indolență nebănuită, ci pur și simplu scurtătura ajută mereu învingătorii. Nu-i paradox și nici lipsă de bun simț. E doar cea mai corectă variantă în cazurile de extremă urgență în care nici o resuscitare nu-și mai spune cuvântul. Și nu vrem s-auzim pudibonzii, moralii și corecții! Tot ce-i corect pe lumea asta ține de tine, de integritate, de bun simț și educație. Restul e un deja-vu, o povestea născută special să subjuge!

Invidia e mai mult decât egoismul, e mai mult decât prinderea cuiva în lanțurile propriei percepții. Invidia roade și scoate la iveală micimea celui care o simte. Nu știu cum, dar invidioșii sunt de cele mai multe ori trecuții, uitații, sau cei care-și doresc cu toată suflarea să reușească în viață și n-au cum. Vinovații? Se caută, fără drept de apel, împrejur. Niciodată în colțul tău. Oameni-s mulți și fiecare luptă, cu dinții, la propriu, să muște dintr-o bucată a plăcerii, a reușitei, dar nu toți apucă să se sature.

Invidioșii stau la pândă, gata să atace în orice moment. Îți zâmbesc languros în față, sărutându-te, spunând că-ți sunt cele mai fidele exponate pe care le-ai văzut, când de fapt, împăiați cu multă dizgrație, ei ți-ar suci gâtul cu prima ocazie. E mai greu de intuit motivul. Fiecare, cu două mâini și două picioare, cu un cap pe umeri și ceva, un minim de inteligență nativă, poate realiza ceva în viață. Dacă mai ai și-un dram de talent, atunci pachetul e complet și se oferă pe tavă altor invidioși.

Am detestat întotdeauna victimele, victimizații – toate lichelele care se uită la vecin și care nu-și văd firul uscat din propria grădină a neputinței și incompetenței. Poleiți cu modestie, specimenele-s în faza de înmulțire. Plâng și se dau de toți pereții, aleg cele mai simple variante de culpabilitate și mereu explicațiile lor se bazează pe vorbe știute și fumate deja de noi, ceilalți, cumva primate mai evoluate. Victimele caută victime la rândul lor. Caută să-și găsească prada și s-o adulmece cu farmecele lor, poate într-un final, mila va scoate la iveală anumite părți pozitive din ei și astfel vor avea câștig de cauză în anumite privințe.

Ion Sulea-GorjTrăim într-o lume întreagă de victime. Demnitatea și fruntea ridicată au căzut în dizgrație. Hai că putem admite adulterul vis-a-vis de principii. Chiar și trădarea poate fi acceptată. N-am fi primii, de la Brutus până la conu Fănică, toți au trecut prin faza asta. Dar înjosirea și folosirea unor arme sentimentale e peste puterea mea de înțelegere!

Oricum ar fi, toți ne rănim unii pe alții. Mai devreme sau mai târziu, prin cuvinte sau fapte ajungem să suferim. Doar că suferința nu e niciodată o redută. Ea nu se câștigă și nici nu se oferă, la schimb, sub formă de răzbunare. Suferința e un semn al maturitații, este o necesitate, un bine pe care-i ideal să-l avem și să-l trăim pentru a ne creiona mai intens și mai desăvârșit profilul.

Asta-i lumea! Imperfectă și perfect de viciată încât să ne facem noi de cap prin ea. Moral ar fi să spunem că luptăm pentru ideal. Nu, cu bun simț, cerem o cumpătare de la toate. Nu vrem nici spiritualitate nici desfrâu, nici o extremă nu poate face bine, în schimb nu mai vrem statui de ceară printre noi, gata să ne-atace, să ne lovească și să ne cucerească dramul de bunătate! Restul capitolelor le vom scrie noi. Cu punct și literă mare, de la capăt. Măcar atât știm, unii dintre noi, să scriem corect!

Imaginile aparțin maestrului IOAN SULEA GORJ

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Martie 2016 în SPUNE ȘI TU !

 

Etichete: , , , , , , ,

Imagine

LĂSAȚI POEȚII SĂ NE MINTĂ!

Am fost mereu un bun ascultător. Într-un fel, așa mi-am dezvoltat aptitudinea de-a decripta oamenii, de-ai dezbrăca de precepte și-ai lăsa goi de tot ce-i apără, fiindu-le frică . Am ascultat drame, traume, dezrădăcinări, bucurii, nebunii, orgasme și satisfaceri îndoielnice. Am citit dureri și-am depistat lacrimi false. Dar uite că niciodată n-am avut tupeul suficient de a mă strânge de niște organe, și a mă confesa mie.

11807185_1180149485344529_913628344991612768_oNu că mi-ar fi fost frică de ce aud, dar de fiecare dată am evitat elegant să m-ascult pe bune. Dau să zic, cosmetizez, găsesc soluții rapide și de îndată apare altceva mai seducător pe firmament. N-avem curajul să ne spunem pe bune ceea ce credem despre noi. N-avem răbdarea și nici puterea de a ne asculta dincolo de ce-ar zice alții, dincolo de cum ne-ar asculta și pondera ei.

Uneori s-ar potrivi să facem și mișto de noi, așa, după ce ne ascultăm. Să vedem cât de penibile-s mișcările noastre, cât de caraghioși devenim atunci când cu încăpățânare, ne ne mai vrem aceiași, încercând tertipuri ieftine pentru a ieși în față. A putea să asculți nu e doar o virtute, un precept sănătos cunoscut de răbdători.

Vă zic, ascultarea e de marcat, de pus în ramă. Nu ține de sfaturi, pentru că-i oricum lumea plină de sfaturi. Eu am știut mereu să ascult. Atenția mi-a captat-o lipsa comunului. Am ascultat și-am tăcut, pentru că tăcerea nu-i necunoaștere. Nici înțelepciune nu e și cu atât mai puțin un răspuns. Tăcerea ascultării este vindecare, este oblojire, tratament șoc pentru afecțiuni greu de descifrat.

Se pare că minciunile-s la mare căutare. Nu se vând ele pe tarabă, dar găsești întotdeuna, pe sub mână, la ofertă specială, câte una. Au structură, sunt puternice și te dărâmă în așa fel încât nu mai apuci tu să zici, cu una cu două, câteva vorbe. Nu zic că-i rău să minți. Ține de fiecare. Doar că-i patologic și are un oarecare grad de putrefacție interior.

De la minciună miroase și-o poți descoperi chiar și ascultând-o spusă cu franchețe. Numai că noi, ușor tremurați, ușor trecuți în extrema suspectării, ajungem să nu mai credem în nimic. Nu mă refer la istoria divină. Asta-i pentru alte categorii, pe care, vă rog din suflet să mă scuzați, dar prefer să nu le descriu. Mi-aș irosi cuvinte înalte pentru sentimente ieftine mici, împachetate în nimicuri cu pretenții de adevăruri universale. Mă îndrept către cei ce ne spun, din vorbe, ce știm sau ce nu știm, dar nici n-am vrea să știm.

Ne aruncă cuvinte mari pentru sentimente mici, pretinzând că-s mari docți. Știți ce? Zic să lăsați, da, poeții să vă mintă frumos. Să-și gireze tremurul pe câteva huliri, dar în final să capete substanța timpului. Să ne mintă și cântecele. Să ne mintă și literatura și arta. Toate să ne mintă frumos și să credem în ele, fără să ne mai pese de ceva anume. Prefer minciuna impostorului spilcuit, transpusă în artă, decât pe cea reală, a celui ce se pretinde sfânt, cu acte și realități denumite minuni.IMG_0384

Și uite-așa, cu minciunile poeților, scăpăm de utopii. Cu minciunile celor ce ne desenează, ne cântă și ne-ascultă ori citesc, găsim calea către sfârșitul care-i mereu la fel. Resetarea eu am gândit-o ca pe-o eliberare. Mintea o dai la o parte, ochii îi ștergi și primești, ca nou, povești mincinoase. Nu-s mori de vânt, nu luptăm cu nimeni. Poate doar între noi uneori, fără să ne dăm seama că luptele ne iau mințile.

Și nu, nu-i nici o pată de motivațional aici. Poți alege să mori, să minți sau te minți cum vrei tu. Te poți asculta sau poți întoarce spatele ori altă parte dorsală, fără să-ți pese de ceva. În schimb n-ar fi rău să nu hulești și să lași, nevinovat, poetul să te mintă!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 August 2015 în SPUNE ȘI TU !

 

Etichete: , , , , , , ,

Imagine

ALT EU …

Mi s-a părut mereu că văd ce n-ar trebui să văd. Că simt cum simțul se-ascute la colțuri și bate, netemător, rece și indolent, ispititor, de-un freamăt bolnăvicios, în certitudini. Nu cred că-i indicat IMGL2813să găsim răspunsuri la toate aberațiile, dar știu că acolo unde se întreabă, se găsește, acolo unde sigur, ca o coroană a mediocrității, se așează complezența, imputând noi precepte legate de moralități dintr-alea pe care n-ai cum să le uiți.

Avem nevoie de reproșuri, de cochetări cu dizgrațioasele refuzuri pentru a surprinde agitația existenţei. E cazul să ne spunem adevăruri, chiar dacă ne umilesc. Și-ar fi cazul să nu ne mai mințim pe noi, dacă asta nu ne-ar afecta, șubreda percepție despre cum e să fie atunci când se întâmplă.

Prea sentimental și prea lacrimogen îngurgităm melodramele ce ne separă. Nimeni nu-i moral pe astă lume și zău că-i tare obositoare istorioara despre ce-i bun și curat, atunci când putrezești în tine de durere. Și nu-i nici înălțătoare moralitatea. Te planofează, te aruncă în principii pe care tu le știi, dar ajungi să le aplici cu nebunia unui cabotin.

M-am atașat mereu de mirosuri. Nu loviți cu pietre și nici loc hohotelor nu faceți. Stați domol, să vă explic. Simplă-i în fond, legătura. Cum investesc fragmente de mine prin mai toate tablourile judecăților zilnice, așa pun la păstrare bucăți importante în fiecare poveste. Se întâmplă să nu se înmulțească, să nu dea rod, ba chiar ajung în faliment, cu impresionante dobânzi de oferit.

Dar ele rămân. De la el, de la ea, de la ei, toate mirosurile se asociază oarecum unor etape, unor stări, pe care le resimt de fiecare dată, ca un redundant scenariu. Aromele astea au în ele, fie că vrem sau nu, viața întreagă. De mici până la final. Le atașăm ca timbrul de scrisoare și căutăm tot felul de motive să le anihilăm cu odorizante costisitoare. Doar că ele ne urmăresc. Prieteni, împăcați-vă cu mirosurile și prindeți poveștile atârnate de un ștreang, de gâtul vostru, purtându-le povara dezamăgirilor!

Știu și 11657464_10207111246648909_1734594419_nacum mirosul tutunului amestecat cu parfumul ieftin de cameră de prin toamnele când colindam nestingherit cu taxiul străzile orașului în căutarea unei fericiri ce părea, pentru moment, ascunsă în discuții despre ce va fi, despre cum este și în picurii picați în culoarea fosforescentă a camerei.

Sau aroma scumpă a dimineților prelungi, dintr-o iarnă ce părea a fi prima adevărată pe acest pământ pentru mine, când ningea cu de toate, mai puțin cu fulgi de zăpadă. Nu uit nici transpirațiile multe, ce erau plăcute, de zici că-n munți urcam și coboram la loc în somn. Sau când, cu aceeași aromă, am ferecat dorințe, ce ne unesc și astăzi. Sau discreta aromă de mosc, pe care-am adulmecat-o ca în basmul cu Cenușăreasa ce prinde trenul, nedându-și seama că-i doar o ponosită trăsură de altădată, ce nu doar că o poartă înapoi în mizerie, ba chiar o murdărește mult mai profund.

Toate mirosurile și-al meu deopotrivă, mă fac să lupt pentru privirile lor mărețe. Undeva, în lumea luminii, zăresc latent originea demnității mele. E un soi de voință dintre mirosuri, curiozități, certitudini, frici, păcate și înălțări. Și mi-s mai semeț știind că privirile n-au trecut în van, că loviturile-au depins de ei, dar creșterea mi s-a adjudecat. Alt eu, cu alte mirosuri, va fi cu siguranță, același eu, într-o formă ajustată … căci mai mereu, un alt eu pune stăpânire pe noi, fie că vrem ori nu! Și războiul nu-i drept, pacea e încălcată, iar în final semnăm decretul convenabil tuturora – alt eu!

P.S! De aici începe oarecum povestea unui roman ce în curând se va regăsi în librării …

 

Etichete: , , , , ,

Imagine

NU-I TOTUL ȘI NU-I NIMIC!

N-ai vrea să știi vreodată ce amestec de pensule și acuarele, de tăciuni și gravuri de onomatopee sunt. Mă desfșor deșănțat și-mi place săcâlția m-ascund la fel de bine atunci când simt că eu cel adevărat nu are trecere. E firesc, avem și culori. Pe jumătate. Avem și tristeți. Pe jumătate. Ne este viața o jumătate plină în care, doar pe jumătate, căutăm jumătăți.

Din disperare, înjumătățim fericirile și nu trăim, intens, decât pe jumătate. Paharul se umple, de cele mai multe ori, dar avem grijă, că doar avem putere-n corvoada noastră, să-l vărsăm. Jumătate din jumătățile vieții noastre pierd, iar atunci când, din întâplare, jumătățile se unesc, le despărțim rapid de teama jumătății noastre. Și uite așa, pe jumătate, din jumătate nu rămâne nici măcar jumătate …

Nu mi-s model. Nu-s de urmat și știu cu desăvârșire că atunci când văd pe careva care se raportează, de dragul frazei, la careva, mă apucă dorul de … nimic. Rețete, da. Curaj, da. Direcții, valori, simboluri și trepte. Dar nu modele! Pentru că, de câte ori ai face împărțirea, nu te vei găsi pe tine …

N-am găsit încă varianta ideală de mine. Nici n-am nevoie de ea. Imperfecțiunea perfecțiunii mele închipuite joacă feste. Dintr-alea multe și doldora de compromisuri. Impostorii mă cunosc și trag de mine. Nu să mă devoreze. Nu-s victimă, stați liniștiți. Cunosc tehnicile și aplic, ca să fie tacâmul complet, celălalt obraz, fără ca nimeni să-și dea seama că devorarea-i aproape.

Hai să vă zic o poveste. Acum nu vă așteptați la tresăriri. Compensând, are atingere. De ce vreți voi, pentru că în sine, atingerile nu-s planificate. Nici măcar atunci când le notezi, pe undeva, într-11270424_1130358780323600_5915863260865098070_oun nescris și totuși trasat roman al ieșirilor din traseu. De capul lor, oamenii se joacă. N-au nici un stăpân, n-au reguli și nici nu primesc mustrări și pedepse pentru năzbâtiile lugubre.

Așa, într-o zi, undeva pe-o margine de veac, ședea un om. Intra, ieșea din apă. Luciul nu-l atrăgea deloc. Mlăștinos, ascundea misterul. Dincolo de lumină, la orizont, măreț, se întrezărea drumul către casă, către liniștea de sine. Tare era obosit și-ar fi mers degrabă, doar că misterul nu-l atrăgea. Și-a început, îndelung, să ocolească, să tot ocolească, către infinit, lăsând o dâră drastică de dezamăgiri în spate. Un altul a îndrăznit. Curios, a pășit. S-a murdărit, n-a fost moral pe drum, dar nu l-a tras nimeni de umăr să-l muștruluiască. Termen de prescripție n-a avut. N-a ajuns la drumul către casă, s-a înecat, dar l-au salvat amintirile.

Crede. Nu-i nimic greșit în a fi curios. Fără ghilimele, opreliști, biserici, taine și descântece. Apoi vezi tu, ei vor pune piedici. Au de ce. Le place să jumulească măriri și se acutizează, până la metastază, cu logoree dezastruoasă, atunci când cutezi să scoți capul. Rupe-l. Simplu. Crede și nu cerceta. Dă-i, gustă, ia, mori, revino-ți, țintește, câștigă și uită! De iertare nu mă leg, că-i un subiect prea delicat pentru starea mea șubredă de romantism … Și uite-așa, nu-i totul și nu-i nimic … / NARCIS AVĂDĂNEI 

IMAGINE 1 – PICTURĂ DE ȘTEFAN CÂLȚIA, IMAGINE 2 – KYLE THOMPSON

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Mai 2015 în SPUNE ȘI TU !

 

Etichete: , , , , , , ,

Imagine

Eu mor de tot in nemurire …

 Mi-e dor de cel ce l-am visat să fiu, de lumea de-altădată conturată printre frânghii și pârghii care de care mai efervescente cu posibilitățile. Murit-a gândul meu de atunci și-un altul l-a înlocuit, răpind aroma umbrelor de ieri, a sunetului de vară târzie când mă prindea noaptea prin praf jucându-mă, ori când, cu asumare și conștiinciozitate, creșteam maturitatea din mine, clădind altruism pentru construcția durabilă a speranțelor mele. N-am apucat să le fac pe toate și nici n-am apucat încă să stau să mă gândesc la ce n-am apucat sa fac.

Uneori, blazările, pe lângă faptul că lovesc, produc sadica satisfacție a complezenței, a îndeplinirii unui scop indiferent de mijloace. Lumea-i fascinată de-un putred și perfid joc al imitației, în care nu recunoaștem greșelile, în care bucuriile stau deznădăjduite la cumpăna eșecurilor, cerșind parcă lumină, alunecând cu mână prin iarba proaspătă și vinovată de feeria verdelui ce n-are cum să nu ne facă să-i iertăm uscarea.

Se întâmplă să ne punem așa, dintr-o blagoslovire tâmpă, tot felul de măști austere. Ne naștem pentru a străluci, devenind mai apoi reminisciențele celor ce ne-au iubit, fiind amintirea propriilor noastre amintiri. Vedeți voi, oricât de legați am fi de oameni, de spirite și lucruri, suntem individuali, trădând fără să stăm pe gânduri. Nu ne oprește ceva. Folosim până la saturație, judecăm, murdărim cu nerușinare și apoi, fără să ne pese, dăm la alții, cu tot cu durerile pricinuite.

Nu-s neapărat un puritan. Ba chiar mi-aș permite să spun că m-am deșănțat, în anii mei puțini. Am pândit trecerile altora și le-am furat, am murit și-am înviat în dragoste de multe ori, m-au trădat și i-am iubit din nou, mă mint și mă utilizează ca pe-un bun și-i las, căci lucrul folosit prinde pastișa unor crâncene momente.Dar tare mi se pare, că din oaza de gândire diafană și antică a lumilor ce-mi imprejmuiesc spiritul, nu răsare șiretlic, ci pierdere. 

Cu fața acoperită de privirile altora, cu fiecare tresărire vizibilă, imortalizez deplinătatea mea, adăugând, de undeva, umbre, culori, fațete și zâmbete preschimbate în albe treceri. N-as vrea sa potisg1 adulmeca o lume de cuvânt in ochii cerului de primăvara. E trist si zau ca tristetea n-o pot scrie, nici de-as vrea! Chiar, de ce nu putem scrijeli cu litera in creatie, cu vorba in emotie? Poate c-am
recupera din greselile de fabricatie … Sau cum ar fi de ne-am așeza așa, mișelește, la capăt de stradă, slujind rațiunea, și-am ucide limitarea, și-am răpi fericirile lor să le-arătăm pe-ale noastre. Și-am dezmierda cu tăcere, căci nimic nu-i mai sonor și mai strident ca … prostia.

Nu vorbim prea mult? Nu punem prea ușor în fraze ce-ar trebui să simțim mai întâi. Cunoaște, crește și iubește, mori de câteva ori, simte, resimte, suferă, înfometează de dreptate, învață, citește și iubește, și-apoi mai vorbim.

Am scris, că-i de, prozaic și specific moldavilor ajunși la Capitală, o poezie. Muriți în nemurire și apoi stampilați! Mulțumesc!
Eu mor de tot in nemurire
Cum noptile se frâng in soare
Cum stele vor nesat, iubire
Cum toată lumea la un capat moare.

De n-as muri de fiecare data,
S-ar prabusi in aer calatorii.
M-ar nimici-ntr-o colivie moarta
Si s-ar uita la mine trecatorii.

Ai rade înc-o data pentru mine
Tu, vis al morții-eterne de cu zori?
Sa mor ferice si sa vin spre tine
Cununi sa-mi dai si un vesmant de flori. 

Nu plânge nimeni când mă sting
Nici călătorii nu mai au putere
O lume toată de-as putea s-ating
Zadar mi-ar fi pentru durere.

Nu mor din egoism si nu am vina
Că oameni-s destoinici visatori
Că viata ca un vultur zboară lina
Si noi ne ducem dintre muritori.

Eu mor din nou când trec in nemurire
Nu-i zâmbet sau virtute peste tematori
E doar iluzia ca-i simpla fericire
Când pierdem viata unor muritori! / NARCIS AVĂDĂNEI

Picturile ce ilustrează postarea aparțin maestrului IOAN SULEA GORJ, căruia îi mulțumesc pentru inspirație!  

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 Aprilie 2015 în File de visare

 

Etichete: , , , , , , ,

Imagine

SCUZE!

1412398_10152551923533613_8550574936402894213_oNu ne mai avem pe bune. Cu viforul ieftin, cu mână amorțită pe-al despărțirii hilar descântec, am încercat să ne evităm. Ne-am ferit de privirile lor îngânate parcă de-un fioros impuls de distrugere. Am străbătut pași, am plâns pe umerii iertării, ba chiar am refuzat și tentanta ofertă a orgoliului.

Ne-am pierdut și iată că-i greu să ne reluăm complicitatea. Scuzele mi-ar spune că nu-i bine să scriu despre ele, dar cred că până și lor se cade să le spui direct că le-ai uitat, atunci când le-ai pierdut suportul în a declama puterea ce-ți șade în greutatea cuvântului pe care l-ai murdărit cu fapte.

Nu-mi mai sunt de ajutor scuzele atunci când contradicția contravine tuturor legilor nescrise ale măsurii, ale exactității, ale iubirii de-a fi, atunci când nu vrei să fii în altă parte decât în spatele tabloului în care, spre mirarea ta, ai ajuns să devii personaj principal.

Ne despărțim de scuze și nu le impresionăm cu neconcordanța noastră. Scuzele nu-s cuvinte, scuzele nu sunt nici măcar idei despre reconfigurarea unei relații trunchiate de greșeli. Nu. Scuzele sunt fapte, sunt ceea ce nu mai poți repara, dar poți în schimb reclădi. Lovim ușor și mințim, apăsăm pedale fără să ne dăm seama că viteza lor distructivă poate răni, lăsându-ne în baza reconcilierii pe care scuzele o pot realiza măreț.

Ei bine, lumea nu-i așa stupidă cum vrem noi să o fabricăm. Scuzele nu țin loc îndreptare, nu șterg, nu rezolvă și cu atât mai puțin, nu vindecă rănile. Nici timpul nu o face și nimic în viața frumoasă ca un abajur atârnat de ligamentul drept al fericirii supreme nu poate înapoia ce-i mai de preț în existența perfidă, calitatea și corectitudinea cuvântului oferit ca ofrandă de îndreptare.
Încrederea se câștigă, se amplifică, se întreține, nu se trădează, nu se mituiește pe la colțuri și nici măcar nu-și dă arama pe față când e rănită. Timpul cere timp. Iertarea cere pace și nu-i de la sine înțeles că cerând scuze fără fundament în viitor, putem confecționa noi lumi ale unui zâmbet de încredere.

Mă înec cu disperarea mincinosului prins în marea uscată e neputinței mele. Nici înnoptarea nu mai ajută. Am trădat deseori scuzele, mințindu-le, mințindu-mă. Am cerut scuze fără să-ndrept, am spus că-i bine când știam din start că frivolitatea cuvintelor mele puternice va fi deconspirată la un moment dat.

Pentru că cerem scuze, dar le luăm înapoi, egoiști, cu faptele noastre. Pentru că îmbrăcăm greșeala în straiele vorbei înalte și mincinoase, dar refuzăm apoi să-i luăm măsuri noi. Pentru tot și pentru c-am cerut de prea multe ori scuze nefondate, eu renunț la ele. Pentru că-i facil să le ai, dar e fundamental pentru schimbare să știi că nu mai poți și nici nu mai ai cui să le oferi.

Și dacă undeva, într-o breșă a umanității, s-ar putea schimba ceva, atunci eu aș răpi de-acolo ce-am mai drag – cuvântul. Nu i-aș mai lăsa dreptul de-a minți cu nerușinare! I-aș da voie să descrie doar, conștiința celui ce-a greșit, a recunoscut, și-a asumat lovirea și-a mers drept mai departe cu gândul mirabil că nu mai poate rezolva nimic! Și nu-mi cer scuze pentru disconfortul și răbdarea pusă la încercare în a mă citi! NARCIS AVĂDĂNEI

 

Etichete: , , , , ,

Imagine

Rectificare!

Există, în mod rațional, mai multe ipostaze pentru care ar fi teribil de plăcut să pot rectifica lumea. Nu doar cu o pensulă, ci să-i scluptez mișcările, să-i ciopârț20130922-verdictesc formele și eventual să-i știrbesc din zâmbetul fals care-i dă contur. Că nu se cade, deși acesta e motivul absurd, sau că-i imposibil, nu mai punem în tapet, ci doar faptul că uneori, trezind la viață lumini care-ar orbi rațiunea, ne dăm seama că noi n-avem nimic, da nimic de-a face cu amurgul naiv-sentimental-obscur al vieții.

M-aș lăsa în voia aromelor, dar cum mi-s eclectic, știu că aș fi complet satisfăcut dacă, psihedelic, așa, cu urme neîntâlnite de nerușinare, m-aș juca de-a lumea, și i-aș aduce schimbări, făcând rectificări de seamă. Un degustător brutal și erotic sunt, așa că n-ar mai fi nevoie să mă transform pe mine.

Nici abureala legată de frumusețe, de pace-n lume, de bunătate, moralitate și cuviință n-aș reformula-o. Îmi permiteți vă rog, să fiu reticient cu tot valul de înmiresmate reacții la ce-ar fi sau nu bine pentru mine sau pentru altcineva. Relativitatea astea nu poate fi combătută cu nici un argument și zău că n-ar sta nimic în picioare în fața colosului numit unicitate.

Nu tind la a mă transforma într-o pastișă rușinoasă, dar aș lovi în neputință. În durerea ce face doi oameni ce se iubesc să se despartă, în orgoliile absurde ale celor ce cred că nu-i moral să spui iar „ DA ”, din moment ce ai declarat că e „ NU ”. Aș lucra la albul acela imbecil și nu aș face negrul să izbutească. M-aș juca cu imperfecțiunile și le-aș ridica la rang de virtute. Lumea-i bună, dar nu atunci când îi atragi limitele, când le scoți în față și când faci tot posibilul să-i pui și să-i dai motive puerile pentru a continua.

Nu că nu mă pot regenera, dar aș construi o regulă a revenirii. Așteptarea aș decreta-o ca poruncă de neîncălcat, și mi-aș acorda mie o pauză. Una în care să nu-mi mai pese de mâine, una în care să îmbrățisez, să spun că-s eu doar pentru că așa a vrut cineva să fiu, iar cineva să-mi spună că nu-i nimeni mai straniu și mai brusc strălucitor.

Pe firmamentul palid al deznădăjduirilor aș scoate sentimentele. Aș lăsa ca vorba să fie vorbă, iar acțiunile fiecăruia să poarte singure repercusiunile, fără a mai fi nevoie de o entitate care să vină să spună că nu-i bine. Cuvântul l-aș lucra, iar pasiunii i-aș conferi tăcere, doar pentru a deveni legală, măreață, completă. Limitații i-aș închide în liniștea nopții și nopții, da, nopții, nu i-aș da nimic. Doar încuviințarea poveștilor nespuse.

Uneori, e atât de bine să nu porți aura corectitudinii, pentru că doar așa, imperfecțiunile capătă însușiri magistrale. Se transformă pe sine în vieți complexe. Eu aș renunța oricând la orgolii dacă aș descoperi ulterior, cu o nebuloasă consternare, că felul în care m-a mototolit a fost exact situația ideală ce mi-a creat o înălțare?

Deseori, renegăm trecutul, pe toți din el și refulăm în prezent toate remușcările. Nu-i bine c-am luat. Nu-i bine c-am dat sau că am așteptat. Nu-i bine că am vrut să caut. Da-i bine că acum, în orice moment, mi se pot reproșa lucruri. Fără a mă rectifica pentru că le-am făcut.

RECTIFIC … Aș rectifica totul, pentru că-i pe invers și nu pentru că a fi pe invers e rău, ba-i bine, ci doar pentru că inversul acesta stârpește tot cei înălțător și … invers! / NARCIS AVĂDĂNEI

 
2 comentarii

Scris de pe 12 Ianuarie 2015 în SPUNE ȘI TU !

 

Etichete: , , , , ,