NU-I TOTUL ȘI NU-I NIMIC!

N-ai vrea să știi vreodată ce amestec de pensule și acuarele, de tăciuni și gravuri de onomatopee sunt. Mă desfșor deșănțat și-mi place să m-ascund la fel de bine atunci când simt că eu cel adevărat nu are trecere. E firesc, avem și culori. Pe jumătate. Avem și tristeți. Pe jumătate. Ne este viața o jumătate plină în care, doar pe jumătate, căutăm jumătăți.

Din disperare, înjumătățim fericirile și nu trăim, intens, decât pe jumătate. Paharul se umple, de cele mai multe ori, dar avem grijă, că doar avem putere-n corvoada noastră, să-l vărsăm. Jumătate din jumătățile vieții noastre pierd, iar atunci când, din întâplare, jumătățile se unesc, le despărțim rapid de teama jumătății noastre. Și uite așa, pe jumătate, din jumătate nu rămâne nici măcar jumătate …

Nu mi-s model. Nu-s de urmat și știu cu desăvârșire că atunci când văd pe careva care se raportează, de dragul frazei, la careva, mă apucă dorul de … nimic. Rețete, da. Curaj, da. Direcții, valori, simboluri și trepte. Dar nu modele! Pentru că, de câte ori ai face împărțirea, nu te vei găsi pe tine …

N-am găsit încă varianta ideală de mine. Nici n-am nevoie de ea. Imperfecțiunea perfecțiunii mele închipuite joacă feste. Dintr-alea multe și doldora de compromisuri. Impostorii mă cunosc și trag de mine. Nu să mă devoreze. Nu-s victimă, stați liniștiți. Cunosc tehnicile și aplic, ca să fie tacâmul complet, celălalt obraz, fără ca nimeni să-și dea seama că devorarea-i aproape.

Hai să vă zic o poveste. Acum nu vă așteptați la tresăriri. Compensând, are atingere. De ce vreți voi, pentru că în sine, atingerile nu-s planificate. Nici măcar atunci când le notezi, pe undeva, într-un nescris și totuși trasat roman al ieșirilor din traseu. De capul lor, oamenii se joacă. N-au nici un stăpân, n-au reguli și nici nu primesc mustrări și pedepse pentru năzbâtiile lugubre.

Așa, într-o zi, undeva pe-o margine de veac, ședea un om. Intra, ieșea din apă. Luciul nu-l atrăgea deloc. Mlăștinos, ascundea misterul. Dincolo de lumină, la orizont, măreț, se întrezărea drumul către casă, către liniștea de sine. Tare era obosit și-ar fi mers degrabă, doar că misterul nu-l atrăgea. Și-a început, îndelung, să ocolească, să tot ocolească, către infinit, lăsând o dâră drastică de dezamăgiri în spate. Un altul a îndrăznit. Curios, a pășit. S-a murdărit, n-a fost moral pe drum, dar nu l-a tras nimeni de umăr să-l muștruluiască. Termen de prescripție n-a avut. N-a ajuns la drumul către casă, s-a înecat, dar l-au salvat amintirile.

Crede. Nu-i nimic greșit în a fi curios. Fără ghilimele, opreliști, biserici, taine și descântece. Apoi vezi tu, ei vor pune piedici. Au de ce. Le place să jumulească măriri și se acutizează, până la metastază, cu logoree dezastruoasă, atunci când cutezi să scoți capul. Rupe-l. Simplu. Crede și nu cerceta. Dă-i, gustă, ia, mori, revino-ți, țintește, câștigă și uită! De iertare nu mă leg, că-i un subiect prea delicat pentru starea mea șubredă de romantism … Și uite-așa, nu-i totul și nu-i nimic … / NARCIS AVĂDĂNEI 

IMAGINE 1 – PICTURĂ DE ȘTEFAN CÂLȚIA, IMAGINE 2 – KYLE THOMPSON